Romana - Español

   romana   esp

VISITA

United States 73.2% United States
Spain 19.9% Spain
Romania 2.3% Romania
France 0.9% France
Brazil 0.8% Brazil
Italy 0.5% Italy
United Kingdom 0.5% United Kingdom
Canada 0.4% Canada
Germany 0.2% Germany
Russian Federation 0.2% Russian Federation
Portugal 0.1% Portugal
Total:   85  Countries

028727

Today: 1
Yesterday: 4
This Week: 39
This Month: 318
Last Month: 496

Cuviosul   Nicodim de la Tismana
  (26 Decembrie)

VIAŢA   ŞI NEVOINŢELE

  În ceata celor care prin fapta şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea   românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana,   reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al   XIV-lea şi de la începutul celui următor (1).
 
  Valah de neam (2), din sudul Dunării, născut în prima jumătate a veacului al   XIV-lea la o dată greu de stabilit cu exactitate, (Cuviosul Nicodim a simţit   încă din fragedă tinereţe chemare spre viaţa duhovnicească. Luând legătură cu   monahii de la Muntele Athos, a plecat cu aceştia în taină, lansând bogăţiile   şi măririle ce-l aşteptau, „ca să se înalţe întru smerenie, prin pustniceşti   nevoinţe, spre totala slujire a lui Hristos” (3).
 
  Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, când tânărul Nicodim se stabilea la   mănăstirea Hilandar, Sfântul Munte era centrul spiritualităţii ortodoxe.   Doctrina isihastă, formulată la Athos, a dus la „o solidaritate ortodoxă cu   mari urmări spirituale şi culturale” (4). Nu se ştie dacă tânărul Nicodim îl   va fi cunoscut pe Sfântul (Grigorie Sinaitul (+1346), unul dintre   reprezentanţii de seamă ai practicii isihaste; este însă foarte probabil că,   la Athos, el a cunoscut alţi tineri nevoitori spre o viaţă îmbunătăţită,   între care amintim pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, şi pe Ciprian,   viitorul mitropolit al Kievului, cu care Cuviosul Nicodim va păstra legături   prieteneşti. Pe lângă faptul că aici a învăţat limbile slavonă şi greacă, el   şi-a însuşit la Sfântul Munte o profundă cultură teologică, ce se va reflecta   în preocupările sale de mai târziu. Tot în această oază duhovnicească,   Nicodim „adunase la sine toată buna faptă, nevoindu-se prin nevoinţa cea bună   cu postirile cele din fiecare zi, cu stările cele în privegheri de toată   noaptea, cu rugăciuni neîncetate şi cu toate relele pătimiri, care se cuvin   vieţuirii monahiceşti celei adevărate şi lui Dumnezeu plăcute şi pentru cea a   sa adâncă smerenie, supunere şi ascultare către toţi, cu trupul şi cu   sufletul, şi după ispitirea şi cercarea de trei ani a primit sfântul şi   marele îngeresc chip” (5).
 
  Hirotonit apoi ieromonah, şi pentru ale lui prea mari şi îmbunătăţite fapte,   Cuviosul Nicodim este ales egumen al mănăstirii Hilandar. El însă dorea   liniştea pustietăţii, de aceea pleacă pe ascuns de la Sfântul Munte şi se   aşază mai întâi la sudul Dunării, în regiunea Cladovei, la locul numit Saina   (6). Acolo a organizat o comunitate de călugări şi a înălţat o biserică mică,   de zid, cu hramul Preasfintei Treimi. De aici, Cuviosul Nicodim trece în   nordul Dunării, unde începe un nou capitol al vieţii şi activităţii sale, mai   important şi mai bine cunoscut. Plecarea lui din sudul Dunării în jurul   anului 1366 a fost sigur determinată de faptul că la acea dată regele Ludovic   cel Mare al Ungariei a ocupat teritorii din unele părţi dunărene,   transformându-le într-un „Banat al Bulgariei” şi favorizând aici o puternică   propagandă de catolicizare (7). Că nevoitorul nostru n-a plecat în altă   parte, la vreme de restrişte, ci la nordul Dunării, constituie o dovadă în   plus a originii sale valahe.
 
  La venirea Cuviosului Nicodim pe pământul românesc, monahismul era aici de   mult încetăţenit. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat prezenţa lui la   români încă din primul mileniu al erei creştine (8). Hotărârea sinodală, data   de Patriarhia Ecumenică la 1359, prevedea ca pe noul mitropolit „toţi   clericii din acea ţară şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici să-l respecte   şi să i se supună lui” (9). În acest context apare şi Cuviosul Nicodim în   Ţara Românească, organizând mai întâi comunitatea monahală de la mănăstirea   Vodiţa, cu munca sa şi a „fraţilor” săi, cu cheltuiala şi daniile principelui   domnitor Vladislav-Vlaicu Vodă (1364-1377) (10).
 
  Biserica acestei mănăstiri a fost sfinţită de către Cuviosul Nicodim în anul   1372, iar la anul 1374 (11) a fost emis hrisovul prin care domnitorul afirma   că „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea şi cu   cheltuiala şi daruri de la domnia mea şi cu munca lui Nicodim şi a fraţilor   lui, am zidit şi am zugrăvit această biserică”. Acest document este nu numai   prima mărturie despre prezenţa şi începutul activităţii Cuviosului Nicodim în   Ţara Românească, ci reflectă, în acelaşi timp, caracterul activităţii sale,   anume de a fi colaborator al voievozilor, nu numai ctitor ci şi chivernisitor   al averilor mănăstirilor întemeiate de ei. Astfel, un istoric român avea   dreptate să remarce că „epoca lui Nicodim înseamnă mai mult sfârşitul unei   evoluţii istorice a vieţii româneşti în Ţara Românească decât începutul ei”.   Mănăstirea Vodiţa şi apoi Tismana sunt primele mănăstiri care au trecut sub   oblăduirea domnului: mănăstirile şi averea lor au intrat sub protecţia   domniei, devenind la rândul lor un sprijin al suzeranităţii domneşti în faţa   boierimii cu domenii autonome (12). Aşadar, Cuviosul Nicodim nu este   întemeietorul, ci reorganizatorul monahismului românesc. Cu vasta sa cultură   teologică de factură isihastă, dar mai ales hotărât să atingă un nivel   duhovnicesc cât mai înalt, el dă un impuls nou monahismului de la nordul   Dunării, unde, în mod sigur, isihasmul pătrunsese înaintea lui (13).
 
  Scurtă vreme după întemeierea Vodiţei, Banatul Severinului este recucerit de   către unguri la sfârşitul anului 1375, ceea ce a dus la risipirea, pentru un   timp, a comunităţii monahale de aici şi la înfiinţarea mănăstirii Tismana, de   care Cuviosul Nicodim şi-a legat numele pentru totdeauna.
 
  În această perioadă însă rîvnitorul monah era sustras de la dulceaţa   contemplaţiei duhovniceşti şi însărcinat să îndeplinească importantă misiune   la Constantinopol. De mai mulţi ani, Biserica Sârbă, care se declarase   autocefală, stătea sub anatema Patriarhiei Ecumenice. Cneazul Lazăr, care   după tradiţie ar fi fost rudă a Cuviosului Nicodim, a trimis la   Constantinopol o delegaţie pentru a mijloci împăcarea dintre cele două   Biserici. Se pare că Nicodim a fost conducătorul acelei delegaţii, întrucât   el stăpânea atât limba sârbă, cât şi pe cea greacă. În acel timp, păstorea   pentru a doua oară Patriarhul Ecumenic Filotei Kokinos, care a acordat   Cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit şi dreptul de a sfinţi biserici, ca   şi trei părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului   Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Mucenic Teofil, rămase odoare de preţ ale   mănăstirii Tismana până astăzi. Contribuţia mărinimoasă a cneazului Lazăr la   ctitoria Vodiţei şi a Tismanei este considerată de unii istorici ca   recompensă pentru intervenţia fructuoasă a Cuviosului Nicodim la împăcarea   dintre Biserica Sârbă şi Patriarhia Ecumenică.
 
  Sub cârmuirea plină de har şi înţelepciune a marelui stareţ, mănăstirea   Tismana a avut o situaţie de continuă prosperitate, beneficiind şi de un   privilegiu deosebit: obştea monahală de aici era independentă - era o   „samovlastie” (14).
 
  Rânduiala şi datina aceasta, care se stabileşte în aşezămintele întemeiate de   sfântul cuvios şi se păstrează multă vreme după moartea sa, se concentrează   în trei caracteristici organizatorice :
 
  - samovlastia sau statutul juridic şi canonic de autocârmuire, comunitatea   respectivă singură având cădere să-şi pună cârmuitor;
 
  - modul de viaţă comunitar sau chinovial;
 
  - conducerea unitară a celor două vechi mănăstiri oltene.
 
  În afară de Vodiţa şi de Tismana, mai multe aşezăminte monahale româneşti   revendică pe Cuviosul Nicodim drept ctitor al lor, cum sunt: Gura Motrului,   Vişina (15), apoi mănăstirea Prislop din părţile Haţegului, iar după   tradiţie, chiar în Moldova ar fi ajuns ucenici ai Cuviosului de la Tismana.   Această tradiţie este ecoul influenţei puternice culturale şi spirituale pe   care a exercitat-o „cea mai slăvită dintre ctitoriile Olteniei” (16) asupra   monahismului românesc.
 
  Pe lângă calităţile sale de desăvârşit organizator al vieţii monahale în ţara   noastră, de apărător al dreptei-credinţe, Cuviosul Nicodim a fost şi un om de   o aleasă cultură teologică. În acest sens este citată corespondenţa   stareţului de la Tismana cu ultimul patriarh al Târnovei, Sfântul Eftimie,   „personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă   câştigată la Constantinopol, şi mai ales în meditaţiile singuratice de la   Muntele Athos” (17). Din acest schimb epistolar ni s-au păstrat două scrisori   de răspuns, adresate de către patriarh Cuviosului de la Tismana. În prima,   eruditul ierarh răspunde la şase întrebări dogmatice: despre sfinţii îngeri, despre   existenţa răului în lume, despre Sfânta Cruce, despre întrupare şi despre   suflet; din a doua scrisoare s-a păstrat numai o întrebare şi un răspuns cu   privire la curăţia morală a celor ce vor să se preoţească (18). Această   corespondenţă arată, dincolo de exaltarea curăţiei morale a cinului preoţesc,   temeinice cunoştinţe teologice, mergând până la aprofundarea subtilităţilor   de gândire ale unor scrieri ca, de pildă, Ierarhia cerească a lui   Pseudo-Dionisie Areopagitul, fiind primul cititor de la noi, cunoscut până   acum, al acestor adânci opere patristice (19).
 
  De la Cuviosul Nicodim a rămas şi vestitul Tetraevanghel, capodoperă de   caligrafie, copiat în anul 1404-1405; în limba slavă bisericească de redacţie   sârbă, fiind primul manuscris cu dată sigură, executat pe teritoriul patriei   noastre. Dincolo de sufletul isihast din care a rezultat această operă, de o   reală măiestrie artistică sunt frontispiciile fiecărei Evanghelii, ca şi   ferecătura manuscrisului, care prezintă pe cele două feţe Răstignirea şi Învierea.   Pe una din file se află vestita însemnare: „Această Sfântă Evanghelie a   scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească, în anul cel al şaselea al prigonirii   lui, iar de la începutul firii socotim 6000 şi nouă sute şi 13”. Această   însemnare a suscitat „multe interpretări”, pornindu-se mai ales de la   cuvântul „prigonire”. S-a afirmat astfel că luminatul monah ar fi intrat în   conflict cu Mircea cel Bătrân, sau poate cu mitropolitul Atanasie din   Severin, ceea ce ar fi dus la prigonirea lui Nicodim, poate chiar la exilarea   sa în Transilvania. Un alt cercetător vede aici năzuinţa după isihie (20),   deci o retragere de bună voie a cuviosului, în singurătate. Ştefan   Ieromonahul, un autor de dată târzie, dar care consemnează o veche tradiţia   arată că Sfîntul Nicodim şi-a petrecut ultimii ani în permanentă retragere în   peştera „care este deasupra de mănăstire, în piatră, care peşteră o avea   gătită de mai înainte, de când venise aici pentru trebuinţa liniştii sale...   şi suindu-se, s-a dat pre sine spre linişte desăvârşită, petrecând uneori cu   unul: Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea”. De acolo cobora   numai Duminica şi la praznice împărăteşti şi „slujea cu părinţii în sobor de   se împărtăşea cu Preasfintele şi de-viaţă-făcătoare Taine ale Mântuitorului   nostru Iisus Hristos... “.
 
  Simţind apoi, prin descoperire dumnezeiască, apropierea mutării sale către   Domnul, cuviosul nostru a coborât între fraţi, s-a împărtăşit împreună cu ei   şi le-a dat sfaturi duhovniceşti, trecând apoi la cele veşnice în ziua de 26   decembrie 1406 şi fiind înmormântat la Tismana. Prin viaţa plină de   sfinţeniei şi prin rugăciunile sale, Cuviosul Nicodim a săvârşit încă din   timpul petrecerii sale pământeşti o serie de fapte minunate, cum au fost:   trecerea prin foc fără să fie vătămat, vindecarea unei rudenii a regelui   Sigismund al Ungariei şi alte fapte minunate care au continuat a se petrece   la mormântul său, fapte pentru care poporul l-a cinstit ca pe un sfânt.   Prăznuirea lui se săvârşeşte în ziua morţii sale, adică la 26 decembrie.
 
  În anul 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,   s-a generalizat cultul Sfântului Nicodim de la Tismana în toată ţara noastră.   Evlavia pe care acest neobosit râvnitor de la Tismana a inspirat-o   credincioşilor din Biserica noastră o arată paraclisul şi câteva acatiste   care îl cin-stesc după cuviinţă.
 
  Activitatea de aproape patru decenii, depusă pe pământul românesc de către   Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, „a reprezentat o piatră de   temelie întru apărarea şi consolidarea Ortodoxiei, a creat epocă în cultura   medievală românească şi începuturile unei tradiţii de unde au purces noi   etape de înflorire şi continuă rodire în veacurile viitoare...” (21). O dată   cu aceste valori, nevoinţa sa pe calea desăvârşirii evanghelice luminează şi   astăzi sufletele adevăraţilor închinători ai Mântuitorului nostru Iisus   Hristos.
 
  Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă
 
  1. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice   în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 107.
  2. Idem, ibidem; vezi şi Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii   Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 288.
  3. Monahia Patricia Codău, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, în   „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 1-2, p. 195.
  4. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele   vieţii religioase din veacul al XIV-lea, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII   (1976), nr. 11-12, p. 962.
  5. Ştefan Ieromonahul, Viaţa Sfântului Nicodim, Craiova, 1935; p. 24.
  6. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, ibidem, p. 288.
  7. Idem, ibidem.
  8. Vezi Arhim. prof. Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox român anterior   secolului al XIV-iea, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 3-4, p.   300-317.
  9. Constantin C. Giurescu, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în   "Biserica Ortodoxă Română"LXXXVII (1959), nr. 7-10, p. 691.
  10. Nestor Vornicescu- Severineanul, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor   de sfinte locaşuri, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 11-12, p.   925.
  11. Radu Creţeanu, Personalitatea Cuviosului Nicodim de la Tismana după   documentele vremii, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 11-12, p.   935.
  12. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti,   1969, p. 331.
  13. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, op. cit., p. 962
  14. Radu Teodoru, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1966, p. 90.
  15. Nestor Vornicescu-Severineanul, ibidem, p. 926, 928.
  16. Volumul Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Craiovei, text   alcătuit sub directa îndrumare a Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul   Olteniei, de către P. S. Damaschin Severineanul, Pr. prof. dr. Al. I. Ciurea,   Pr. Consilier Ilie Brătan şi Pr. Consilier Ion Răduţ” Craiova, 1982, p.42.
  17. Emil Turdeanu, Opera Patriarhului Eftimie al Târnovei (1374-1393) şi literatura   slavo-română, în „Cercetări literare”, VI (1946), p. 11.
  18. Mgd. Ierod. Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie, ultimul Patriarh de   Târnova şi legăturile lui cu Biserica Românească, în „Biserica Ortodoxă   Română”, LXXXIV (1966), nr. 5-6, p. 566; vezi textul slavon al răspunsurilor   la Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909, p. 15-30.
  19. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Personalitatea şi opera Sfântului Dionisie   Areopagitul in teologia românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX   (1981), nr. 5-6, p. 632.
  20. Mitropolitul Tit Simedrea, Glosă pe marginea unei Însemnări, în   „Mitropolia Olteniei”, XIII (1961), nr. 1-4, p. 15-24.
  21. Nestor Vornicescu-Severineanul, op. cit., p. 923.
 
  Sursa:   Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii   strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 299-305, Cuviosul Nicodim   cel Sfinţit.